Între timp, alături de noi, nebăgaţi în seamă, copacii care ne însoţesc verile, iernile uneori aspre, alteori plicticoase şi interminabile.
Copacul bătrîn de pe strada copilăriei care ne întîmpină toamna cu explozia de culoare a frunzelor risipite pe trotuar sau, primăvara, cu vitalitatea lui verde care dă imbold vieţilor noastre adesea căzute în rutină.
Nimic mai amarnic decît subita sa dispariţie cu tot cu umbra lui de vară, cu anotimpurile, cu oxigenul care îl răspîndeşte printre carburanţi, cu praful pe care-l reţine cu frunzişul asemenea unui filtru încăpăţînat.
Arborii oraşului ne vor binele, iar noi le răspundem cu vaierul drujbei.
Avem plăcerea betoanelor, a spaţiilor devastate, a transformării noastre în supravieţuitori chinuiţi ai unei lumi care nu-şi mai respectă natura.
Scriu rîndurile astea în apărarea patrimoniului verde. Aud că s-ar pregăti noi devastări ale parcurilor, că stau la pîndă investitori care vor să betoneze florile şi să ne despartă de pământ.
Ce folos de baruri, ce folos de mall-uri, ce folos de hoteluri cu multe stele şi cu jeepuri nichelate dacă nu vom mai avea parcuri, flori, arbori.
E şi ăsta un semn al primitivismului cu care ne-am instalat din comunism în capitalism: betonînd gazonul!
