De vina sunt oamenii care traiesc in aceast oras, care nu au minimul de respec ptr natura.
Din ritmul cotidian al Timişoarei de acum două sute de ani au rămas mărturie curţile interioare ale caselor din cetate. Multe dintre ele sunt invadate de birouri de avocaţi şi notari. Există tot în aceste curţi şi firme sărăcăcioase, cu birouri ruinate pentru traduceri, copiat acte, dactilografiat, xeroxat. Sereleurile sărăcane nu distrug cercevele, uşi vechi sau verande. Motivul nu e că ar avea mare respect şi iubire de vechiturile istorice, le-ar da deoparte degrabă, numai că nu au bani. În schimb birourile avocaţiale şi notariale înstărite distrug, bagă uşi din termopane, trântesc ferestre la fel, schimonosesc curtea. E o lipsă de solidaritate cu oraşul dublată de incultură urbană pe măsură. Dacă ajung bogătanii avocaţi şi notari pe la etajele din balcoanele interioare, bagă şi pe acolo aparate de aer condiţionat peste stucaturi. Chiriaşii săraci îşi pun doar izmenele la uscat pe balustrade.
Unii bat drumul pe jos, alții – în masini de teren, multi în celebrul Logan care dansează peste hârtoape
Privesc prin parbrizul maşinii ca în filmele cu detectivi FBI . Strada e la fel. Oamenii trec prin faţa Muzeului, se îndreaptă aiurea catre terasele cu bere rece
Vad o casă neîngrijită, cu mortarul căzut, cu buruieni crescute, este singura de felul ăsta şi într-un fel are o poezie exotică, probabil că proprietarii nu au reuşit să o vîndă.
Pe o masina vad un afis cu un eveniment de la Muzeul Satului si vreau sa atrag atenţia asupra potenţialului neexploatat al Pădurii Verzi. E foarte bine că există acolo Muzeul Satului, e mai puţin bine că nu este ajutat în suficientă măsură directorul de acolo să organizeze mai multe evenimente culturale şi să poată avea un buget care să-i permită să facă mai multe pentru Muzeu. O notă bună merită iniţierea perimetrului populat cu case ale minorităţilor etnice din Banat: sârbi, slovaci, ucraineni, maghiari, şvabi. E de bun augur şi Grădina Zoo, nu este încă foarte spectaculoasă dar e plină de vizitatori la sfârşit de săptămână. Din păcate pădurea care le adăposteşte este sumbră, năpădită de urzici şi bălării, e asemenea unui strigăt pe care nu-l ascultă nimeni.
In departare se aude de la taraba unui vânzător de casete şi compact discuri care revărsa decibelii cu manele cu difuzoare pe măsură.
Când au năvălit fragmentele cu Adrian Minune, şi Fraţii Peşte, şi Guţă, şi cântăreaţa asta mare în bulane din Banat cu nume sârbesc, uite că nici n-o mai ştiu, în sfârşit,
Trecătorii au început să scuture din cap, aşa de parcă veneau muşte de vară, sclepţi le zice, din astea care pişcă rău la plajă pe la Albina sau la Şag, pe malul Timişului.
Adăugaţi la asta nefericitele vedete cu talent de cartier care au ajuns mahări ai audienţei în emisiuni de o minunată tâmpenie cool, ce viaţă amărâtă printre confetii, strigăte, agitaţie, poveşti cu o sută de vorbe cel mult!
Si simţi cum te umple plictiseala asemenea unei seri de toamnă într-o cazarmă. Bietul râs obligatoriu în studiourile roz-bombon cu spectatori plătiţi să fie interesaţi, bieţii inşi obligaţi să râdă la comandă, exploatarea omului fericit de către omul fericit, obligaţia de a fi fericit pînă nu mai poţi, obligaţia unor biete fetişcane, altfel cumsecade, care se agită, ţipă, ce veselie pe capul lor, apoi bieţii animatori de care te apucă mila când îi vezi ce terorizaţi sunt că nimeni nu li se uită în ogradă, ce să facă, bieţii de ei, nu ştiu cum să se bucure mai tare, cum să ţipe mai expresiv, cum să privească mai cu sex appeal.
