Mall-ul pentru mulţi tineri e o manea lustruită, maşinile nu mai apar ca alfa şi omega existenţei, fumatul nu mai e neapărat o chestiune de bărbăţie şi de emancipare. Adăugaţi aici semnele de creştere minimă a politeţei în jungla rutieră: faptul că la Timişoara mai poţi avea parte de cineva care să aibă amabilitatea să-şi oprească maşina ca să poţi ieşi din parcare, faptul că bolidul motorizat nu agresează pietonul ca să-l intimideze să coboare de pe trotuar pe trecerea marcată care i se cuvine, şi maşina încetineşte şi-l aşteaptă, aşa ca prin Germania.
E adevărat că nu sunt multe semne de creştere a domniei şi de scădere a ţopârlăniei urbane, dar semne există.
Un alt semn sigur al acestei lente schimbări de mentalitate este redescoperirea ecologismului şi, mai ales, a bicicletei ca simbol al eliberării. Multă vreme socotită vehicul al săracului, bicicleta devine treptat semnul unei schimbări de viaţă, de atitudine, de raportare la lumea din jur. Au apărut pistele pentru biciclete şi am văzut în weekend familii cu prunci la pedale în şir indian, mergând undeva spre Pădurea Verde.
Să fie astea toate semne ale recâştigării civilizaţiei într-un oraş năpădit de manelisme, bulibaşi de niciunde sau şoferi cărora nu le poate sta nimeni înainte. Posibil să revenim încet la occidentul de tradiţie germanică, specific oraşului?
E posibil, chiar dacă poate părea uşor utopic!
